Știri naționale și internaționale

Veneția reînvie un pod plutitor către cimitirul insular pentru Ziua Tuturor Sfinților

Redacția•02 noiembrie 2025

Pe scurt

Orașul Veneția reînvia tradiția unui pod plutitor către cimitirul insular San Michele în apropierea Zilei Tuturor Sfinților, marcând astfel o conexiune istorică și simbolică între locuitori și memoria celor dragi. În forma sa originală, podul era compus din bărci venețiene „peata” legate între ele și acoperite cu scânduri, o practică abandonată în anii 1950 din cauza accesului facil oferit de transportul public pe apă. După aproape 70 de ani, acest pod a fost reînviat în 2019 printr-o construcție modulară modernă, dar pandemia COVID-19 a amânat transformarea sa într-un eveniment anual până în prezent. Podul temporar, lat de 15 metri și proiectat să se arcuiească pentru a permite trecerea ambarcațiunilor, rezistă cu ușurință la maree înalte și este cel mai lung dintre cele trei poduri temporare construite în Veneția, care apare doar ocazional pentru sărbători importante. Deschis inițial doar locuitorilor, podul a fost accesibil și turiștilor după Ziua Tuturor Sfinților, facilitând astfel un traseu pietonal unic și profund simbolic peste lagună până la insula cimitir San Michele, fondat în 1807 după decretul lui Napoleon de mutare a înmormântărilor în afara orașului. Primarul Luigi Brugnaro a subliniat că acest pod reprezintă un „drum concret” care „te face să înțelegi multe lucruri despre Veneția” și reafirmă legătura orașului cu tradițiile și credința sa, transformând astfel această pasarelă flotantă nu doar într-un mijloc de acces, ci într-un simbol de pace, memorie și continuitate culturală într-un oraș cu o istorie bogată și o identitate unică în lume.

Veneția reînnoiește tradiția podului plutitor către cimitirul insular de Ziua Tuturor Sfinților

Veneția readuce la viață un simbol al legăturii cu trecutul – podul plutitor ce leagă orașul de cimitirul insular San Michele, în preajma Zilei Tuturor Sfinților. Această inițiativă reprezintă o împletire între tradiție și modernitate, iar impactul său cultural și spiritual este resimțit puternic atât de localnici, cât și de vizitatori.

Un pod cu rădăcini istorice

În forma sa originală, podul era realizat dintr-o serie de bărci venețiene numite „peata”, legate între ele și acoperite cu scânduri, ancorate în lagună. Această soluție ingenioasă permitea traversarea apei până pe insula San Michele, unde se află cimitirul dedicat celor trecuți în neființă. Odată cu dezvoltarea transportului public pe apă în anii 1950, nevoia podului s-a diminuat, iar acesta a fost abandonat.

După aproape 70 de ani, în 2019, podul plutitor a fost readus în atenția publicului, dar sub o formă modernă, bazată pe o structură modulară de pontoane. Proiectul ambițios a fost întrerupt temporar de pandemia de COVID-19, însă în 2025 a fost reluat, punându-se accent pe transformarea acestui pod într-un element anual simbolic.

Un pod al reconectării cu istoria

Primarul Veneției, Luigi Brugnaro, a subliniat importanța revenirii podului: „Am propus din nou acest pod pentru a reconecta istoria cu oamenii de astăzi. Este o călătorie reală, concretă. Nu este nimic abstract sau filozofic. Este un drum frumos, pe jos, peste apă, care oferă o înțelegere profundă a Veneției”.

Dincolo de simpla funcție practică, podul este perceput ca o punte între trecut și prezent, un traseu care aduce în prim-plan tradițiile orașului lagunar și respectul pentru memoria celor dragi.

Contextul podurilor temporare în Veneția

Veneția, cunoscută pentru cele sute de poduri pietonale permanente, ridică poduri temporare doar în două alte momente importante ale anului: deasupra Canalului Giudecca, pentru sărbătoarea anuală a Mântuitorului, la sfârșitul lunii iulie, și peste Canalul Mare, de Madonna della Salute, în 21 noiembrie.

Podul plutitor către insula San Michele, situată în apropiere de Murano, este cel mai lung dintre cele trei poduri temporare. El traversează o porțiune puțin adâncă a lagunei, de la Fondamente Nove.

Structura sa modernă, cu o lățime de 15 metri, este proiectată să se arcuiească ușor, astfel încât să permită trecerea pe sub ea a taxiurilor acvatice, autobuzelor, ambulanțelor și altor ambarcațiuni. De asemenea, podul este robust și capabil să reziste cu ușurință unor maree de peste un metru în înălțime.

Deschiderea și accesul pe pod

Podul a fost inaugurat joi, exact înainte de Ziua Tuturor Sfinților, când italienii obișnuiesc să-și viziteze morții în cimitire. În primele zile, accesul a fost restricționat doar pentru locuitori, pentru ca începând cu ziua de luni să fie permis și turiștilor.

Istoria cimitirului insular San Michele

Named după vechea biserică din secolul al XV-lea situată pe insulă, cimitirul San Michele a fost înființat în 1807, în urma unui decret al lui Napoleon care impunea mutarea înmormântărilor în afara orașului Veneția. Inițial, insula a devenit locul de odihnă al venețienilor, iar ulterior s-a extins, atât prin umplerea unui canal ce desparte insulele, cât și prin adăugarea unor noi sectoare.

Podul plutitor ce leagă Veneția de această insulă cu valențe istorice și culturale capătă acum o nouă viață, transformându-se într-un traseu simbolic, un drum al amintirii și al respectului pentru tradițiile venețiene. Această reînviere aduce mai aproape comunitățile locale de propriul trecut, consolidând identitatea orașului lagunar într-o manieră tangibilă și emoționantă.

Pentru cei interesați, primarul Luigi Brugnaro a oferit o declarație amplă în cadrul unui interviu acordat Vatican News, exprimându-și convingerea că acest proiect va aduce pace și comuniune între generații.

Transparență AI: acest conținut poate fi redactat sau structurat cu ajutorul unor instrumente AI și este verificat editorial înainte de publicare. Imaginile generate sau modificate cu AI sunt folosite cu rol ilustrativ.

Stiri nationale si internationaleCultură-Media

Articole similare

Tatăl Loredanei Groza s-a stins din viață. Avea 88 de ani

Tatăl Loredanei Groza, Vasile Groza, s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, iar artista și-a exprimat durerea profundă printr-un mesaj emoționant postat pe Facebook, subliniind legătura specială și influența uriașă pe care tatăl său a avut-o asupra vieții și carierei sale. În mesaj, Loredana a afirmat că moartea nu reprezintă un sfârșit, ci o parte firească a existenței, declarându-și credința în nemurirea tatălui său prin amintiri și învățături care îi vor rămâne veșnic în suflet. Vasile Groza a trăit o viață plină de încercări, fiind orfan de tată încă din copilărie și crescut într-o familie greu încercată, cu o mamă văduvă de război care a crescut singură trei băieți. În ciuda dificultăților, el și-a urmat pasiunea pentru literatură și a devenit un poet autodidact, publicând poezii, romane, cărți pentru copii și cântece, contribuind semnificativ la cultura română și fiind membru apreciat al Uniunii Scriitorilor din România. Această pierdere marchează un moment trist atât pentru familia Groza, cât și pentru lumea artistică, unde Vasile Groza va rămâne un reper valoros.

Antropologii dezvăluie că o specie umană și mai primitivă de australopitec a coexistat cu specia celebrei Lucy

O echipă de paleoantropologi condusă de Yohannes Haile-Selassie a descoperit în 2009 în Valea Riftului Afar din Etiopia oase vechi de 3,4 milioane de ani, denumite „piciorul Burtele”, care au revelat existența unei specii umane mai primitive, Australopithecus deyiremeda, ce a coexistat contemporan cu specia celebrei Lucy, Australopithecus afarensis. Situl paleontologic Woranso-Mille, unde au fost găsite aceste fosile, este unic prin dovezile clare că două specii înrudite au trăit simultan în aceeași zonă. „Piciorul Burtele” și alte descoperiri demonstrează că A. deyiremeda avea un deget mare opozabil adaptat cățărării, însă se deplasa biped, folosindu-se probabil mai mult de degetul al doilea pentru propulsie, spre deosebire de modelele moderne de mers. Analizele izotopice asupra dinților arată că A. deyiremeda prefera o dietă bazată pe resurse C3 (copaci și arbuști), diferit de dieta mixtă C3-C4 (ierburi și papură tropicale) a lui A. afarensis, sugerând o diversificare a hranei și adaptări ecologice distincte. De asemenea, investigațiile asupra maxilarului unui exemplar juvenil au evidențiat un tipar de dezvoltare dentară asemănător cu cel al maimuțelor mari și australopitecinelor timpurii, indicând modele de creștere similare între aceste specii. Importanța acestei cercetări constă în faptul că ne oferă o imagine complexă asupra diversității și coexistenței hominizilor antici, explicând cum specii apropiate au putut trăi fără a se suprapune complet, în ecosisteme ce reflectă schimbări climatice din trecut, oferind astfel perspective valoroase pentru înțelegerea evoluției umane și a provocărilor ecologice actuale și viitoare. Acest studiu amplifică cunoștințele despre bipedismul variabil și adaptările ecologice din milenii îndepărtați, evidențiind bogăția evoluției umane în Africa de Est.

Nuremberg: o autopsie cinematografică a răului politic

Filmul „Nuremberg” (2025) reprezintă o profundă autopsie cinematografică a răului politic, oglindind nu doar colapsul Germaniei naziste după Al Doilea Război Mondial, ci și responsabilitatea morală și politică în momentele de prăbușire istorică, fiind o lecție actuală pentru societatea românească, mai ales în contextul justiției capturate. Protagonistul filmului este Justice Robert H. Jackson, procuror-șef al Statelor Unite la Tribunalul de la Nürnberg, care a transformat dreptatea în limbaj universal și a subliniat că răspunderea morală nu poate fi suspendată nici de stat, nici de putere sau război, pledând ca legile aplicate învinșilor să fie valabile și pentru învingători, făcând astfel o distincție crucială între a aplica legea și a face dreptate morală. Prin imagini puternice precum contrastele sociale incredibile din Germania sfârșitului de război, dialoguri profunde pe stadionul distrus din Nürnberg și analiza ascensiunii nazismului ca rezultat al frustărilor unui popor sărăcit și al eșecului elitelor – judecători, universitari, clerici –, filmul provoacă o reflecție dureroasă asupra complicităților și pasivității civile care au permis dictatura. Totodată, „Nuremberg” expune dileme etice esențiale privind colaborarea forțată cu răul absolut, ilustrată prin legadoarele istorice ale Finlandei și României, și problematizează cum frustrările legitime pot fi manipulate politic și cum abuzul se perpetuează când legea devine capturată, întrebând cine poate opri acest abuz. Scenele memorabile, printre care dezbaterea juridică asupra legilor injuste sau povestea personală a lui Göring, relevă nuanțe complexe despre natura puterii, manipulare și responsabilitate, iar filmul se conchide cu un îndemn la veghe permanentă asupra libertății politice, amintind că adevărata justiție nu este doar o formalitate legală, ci o asumare morală profundă, iar lecțiile istoriei trebuie să lumineze prezentul. Astfel, „Nuremberg” devine o oglindă a societății contemporane, îndemnând magistrații și cetățenii din România să mediteze la esența justiției, la rolul conștiinței în aplicarea legii și la riscurile colapsului moral și instituțional când demnitatea umană este sacrificată pe altarul corupției și tăcerii complice.